Numai convorbirea cu Dumnezeu ne dă deplina libertate față de natură și față de noi înșine

1. Înțelesul Duhovnicesc și Tâlcuirea Dreptei Credințe

Rugăciunea este și o ridicare a omului deasupra lui însuși. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreționară, omul scapă de natură și moarte. Numai eliberându-se de el însuși omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nicio patimă. Evagrie Ponticul spune: „Starea de rugăciune este o dispoziție nepătimașă câștigată prin deprindere care răpește printr-o iubire desăvârșită până pe culmile inteligibile mintea ajunsă înțeleaptă și duhovnicească”.

2. Învățăturile Sfinților Părinți și Cuvinte de Zidire

În rugăciune, omul și-a câștigat libertatea față de natură pentru că se află în relație directă cu Dumnezeu Care, ca Persoană superioară, este deasupra naturii și a oricărei patimi. „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca să poată tinde, fără a privi în urmă, dincolo de sine, până la Stăpânul ei și să stea de vorbă cu El fără mijlocirea nimănui?”

3. Povățuiri Practice pentru Viața Creștină de Zi cu Zi

Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară și cu noi înșine. Dar singur Dumnezeu poate să ne dea și să ne inspire o asemenea iubire față de orice altă persoană. Abia în relație cu Dumnezeu putem să ne eliberăm cu adevărat și statornic de noi înșine, căci persoana Sa este atât de atrăgătoare prin bogăția infinită și atât de generoasă în iubirea Sa, că ne uităm pe noi înșine. Prin urmare, numai convorbirea cu Dumnezeu ne dă deplina libertate față de natură și față de noi înșine făcându-ne capabili să exprimăm această libertate și în convorbirea cu persoanele umane.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 70-71)

4. Întrebări Frecvente și Lămuriri Duhovnicești (FAQ)